Vara trecută am trecut pe lângă ei, printr-o întâmplare fericită, decisă de navigația mașinii. Deși aleseserăm o altă rută de întoarcere spre casă, din Polonia către România, în goala drumului de atunci, Waze a decis că trebuie să putem admira lanțul muntos al Tatrei pe partea poloneză, iar ulterior pe teritoriul slovac. La o primă vedere, ne-au impresionat crestele ce se ridicau măreț spre cer, dincolo de norii pufoși. Atunci ne-am promis că vom reveni peste un an, pentru a petrece câteva zile în Parcul Național Munții Tatra. – Regiunea Vysoké Tatry sau Tatra Înaltă. Această porțiune muntoasă reprezintă sectorul cel mai stâncos, spectaculos și cel mai căutat de alpiniști, pentru descărcarea de adrenalină în doze direct proporționale cu altitudinea.
În acest an, așa am făcut. Din Pitești și până la la Poprad, sunt aproape 900 de kilometri, ceea ce raportat la timp, ar fi însemnat aproape 11 ore de mers. Teoretic, drumul s-ar putea parcurge dntr-o singură bucată, cu ceva mici pauze de odihnă pe traseu. Însă, noi plecând după amiază, din motive legate de serviciu, am ales să-l împărțim în două părți, aproximativ egale. Prima bucată de drum am încheiat-o la Gilău, lângă Cluj, unde am ajuns spre seară, după cinci ore petrecute în traficul lunii iulie, sinonim cu mult așteptatul cuvânt – concediu. Cea de-a doua parte, adică restul de cinci sute și un pic de kilometri, cu destinația Poprad – Slovacia, am parcurs-o odihniți, cu forțe proaspete, dar și cu avantul bucuriei de vacanță hai – hui.
Am tot urmărit prognoza și știam că vremea va fi în general bună, însă orașul este aflat la poalele munților Tatra, la altitudinea de 679 metri. Ne-am gândit că pot exista modificări de temperatură și chiar să apară ceva precipitații, influențate fiind de climatul masivului muntos, situat la o distanță de doar 20 kilometri de localitatea Poprad. Ironic vorbind, a fost minunat faptul că, după ce tot drumul ne-a fost alături soarele Slovaciei, exact înainte de a ajunge la locul de cazare, s-a pornit un ropot cu descărcări electrice. Astfel, Poprad ne-a urat „Bun venit!” în orașul de sub Tatra, prin botezul ploii sănătoase de vară. Spre seară, dușul muntelui s-a potolit, iar noi am ieșit la o plimbare, în căutarea gării.
Practic, pentru a doua zi planul nostru era cumva făcut încă de acasă, în ideea deplasării cu trenul din Poprad până la Tatranská Lomnica. Aceasta este o stațiune aflată la altitudinea de 950 metri și reprezintă un punct de plecare pentru trasee montane, pârtii de schi și acces cu transport pe cablu spre vârfuri.
De fapt, în această zonă se află un lanț de localități interconectate de trenul electric montan (Poprad, Vysoké Tatry, Tatranská Lomnica, Štrbské Pleso), despre care o să amintesc în această călătorie.
De ce cautam gara? Pentru că, în destinațiile din călătoriile noastre, în primul rând vrem pe cât posibil să folosim transportul în comun. Vrem să ne bucurăm amândoi de ceea ce vedem pe geam, fără ca unul din noi să fim șoferi atenți la trafic. În al doilea rând, deoarece ne oferă posibilitatea de a vizita locuri, bulevarde, monumente istorice, clădiri reprezentative, fără stresul locurilor de parcare.
Ca o paranteză, telefonul mobil împreună cu aplicația Google Maps, ne-au ajutat în absolut orice situație, legată de orientare sau orarul și corelarea mijloacelor de transport în comun.
Revenind, am vizitat gara și pentru a ști cam cât timp facem până la ea, așa … fără grabă, în ritmul pașilor noștri. Asta deoarece în ziua următoare, voiam să ajungem pe vârful Lomnický štít, aflat la altitudinea de 2643 metri din Munții Tatra.
Este unul dintre cele mai inalte, vestite și vizitate vârfuri muntoase din Tatra Înaltă și al doilea cel mai înalt vârf din Munții Tatra Mare după Gerlachovský štít – 2654 metri. Era cumva fermă urcarea pe Lomnický štít și o să spun și de ce, mai ales pentru cei aflați în siuația noastră de simpli turiști, care nu au o zi întreagă la dispoziție pentru ascensiune la pas spre vârf, ci vor să vadă mai multe locuri într-un timp oarecum scurt. Sigur, mă refer la urcat cu transportul pe cablu și multe poze în album.
A doua zi, ne gâdilau timid razele soarelui, iar bucuria era și mai mare, deoarece spuneam mai devreme despre urcarea fermă pe vârful Lomnický štít. Ne-am uitat și pe camerere web instalate în puncte cheie din masivul montan, așa că zarurile fuseseră aruncate. Nu mai puteam da înapoi, indiferent de vreme și nici nu doream asta.
Mai exact, pentru a ajunge pe vârf, transportul pe cablu presupune trei părți distincte, având ca punct de plecare stațiunea Tatranská Lomnica. Primele două bucăți de traseu se rezolvă cu ajutorul a două telegondole, nimic mai simplu. Ultima parte și cea mai dificilă, presupune urcarea cu o singură telecabină, care circulă pe un singur cablu și, fără nici măcar un stâlp de susținere. Interesant, nu?!
Din acest motiv, adică pentru siguranța turiștilor, numărul celor care încap în telecabină este limitat la maxim 12 persoane, în timp ce numărul solicitărilor, foarte mare. Astfel, accesul la acea telecabină, se face din timp cu programare pe intervale orare și achiziție de bilete online. Programările sunt la fiecare 20 de minute, deoarece timpul în care telecabina pleacă de la bază și ajunge la sosire pe Lomnický štít este de zece minute, calculate apoi cu încă alte zece, de întoarcere. Pe spațiul îngust de pe vârf, se stă fix 50 minute, după care, la un semnal, turiștii trebuie să se prezinte la locul de îmbarcare în telecabină pentru coborâre. Noi aveam programare la ora 13, cu bilete achiziționate încă de la plecarea din România. La sugestia administratorilor de transport pe cablu, trebuia să fim acolo cam cu o oră înainte de plecarea ei, pentru a ne asigura că suntem on time.
Acum pot să fac legătura cu ce spusesem mai devreme, referitor la razele soarelui care anunțau o zi frumoasă. Chiar dacă pe munte, vremea se schimbă la interval de minute, cât să se supere vreun nor pe viață, noi ne bucuram de momentul prezent. Marea mea dorință era aceea ca în intervalul de timp extrem de precis – între orele 13 si 14, vârful să fie dezgolit de nori și ceață, așa încât, panorama oferită în cele patru puncte cardinale, să fie de excepție. Urma să vedem cât de norocoși suntem, însă până atunci am achiziționat bilete de tren. Din păcate, nu le-am nimerit pe cele pentru trenul electric, cu ecartament îngust, cu care ne doream să călătorim, ci pentru un altul… cu motor Diesel, pentru că… am încurcat puțin oalele.
Ne-am dat seama în ultimul moment, aflați deja pe peronul gării, deoarece nu corespundeau orele de plecare, ceva de genul 10:10 pentru cel electric și 10:17 cel cu motor Diesel. Cel mai bine ne-a lămurit chiar conductorul de pe trenul electric ce se pregătea de plecare. Asta în timp ce, peronul pentru celălalt era cu un etaj mai jos, iar el își forja motoarele de zor, parcă să ne facă în ciudă.
N-a mai contat și chiar a fost mai bine așa, deoarece pentru întoarcere aveam să mergem cu cel electric, deci ne-am bucurat de două rute diferite, cu perspective diferite asupra masivului muntos.
Ajunși în stațiunea Tatranská Lomnica, am avut un moment impresia că sunt în Poiana Brașov, așa că n-am zăbovit. Ne-am îndreptat spre punctul de plecare al primei telegondole.
Ea urcă de la altitudinea celor 950 metri ai stațiunii și până la 1230 metri, unde am schimbat macazul cu alt gen. Aici am găsit cabine ceva mai mari și moderne.
Punctul final al cablului telegondolei era la Skalnaté Pleso (Lacul Stâncos), un lac glaciar aflat la altitudinea de aproximativ 1800 metri.
Acum începea provocarea despre care am scris mai devreme. Ne încadraserăm perfect în grafic, fiind prezenți la telecabină pe la ora 11:40. Vremea era chiar faină, cu soare, ceva nor și un pic de vânticel, dar privind spre vârful Lomnický štít, acesta se încăpățâna să stea în ceață, semn că nu vom vedea mare lucru de sus.
Până la momentul când trebuia să ne îmbarcăm în telecabină, mai aveam în jur de o oră, așa că ne-am bucurat de oglinda lacului glaciar Skalnaté Pleso. Aflat la altitudinea de 1751 m, în perioadele secetoase, lacul rămâne fără apă, deoarece stratul de rocă impermeabilă de la bază a fost afectat în timpul construcției telecabinei. Pârâul Skalnatý traversează lacul, reapărând în valea situată mai jos de lac.
Despre lac, mi s-a părut interesant că, în luna noiembrie a anului 2021, a avut loc un fenomen rar: a secat complet. Acest lucru a fost cauzat de o perioadă secetoasă și de evaporarea continuă, lacul fiind alimentat exclusiv din precipitații. Între timp, el s-a reumplut, reprezentând o atracție aparte a acestui loc. Căutând curiozități despre lac, am aflat că, cea mai mare viteză a vântului înregistrată vreodată în Slovacia a fost consemnată aici la 29 noiembrie 1965, când s-a înregistrat o viteză a vântului de 78,6 m/s (283 km/h).
Tot aici se află și Observatorul Astronomic și meteorologic Skalnaté pleso, cu 30 metri mai sus în altitudine față de lac. Purtând cu mândrie un motto, celebra expresie în limba latină „Per aspera ad astra” ( „Prin greutăți la stele”), este cunoscut pentru activitatea de căutare vizuală a cometelor, precum și pentru observațiile astrometrice și descoperirile de planete minore.
La ora 13 fix, ne aflam deja în micuța și unica telecabină care urcă de la lacul glaciar, până pe vârful Lomnický štít. Am avut posibilitatea să vedem ascensiunea pe scurtătură cam trei sferturi de traseu, după care, totul a intrat într-o ceață anestezică.
În tot timpul ăsta, nevăzând mare lucru în jur, decât niște stânci extrem de ascuțite și abrupturi amețitoare, mă întrebam oare, dacă există posibilitatea de a accesa vârful și pe altă cale decât cea a cablului.
După aproximativ 10 minute, ne aflam într-o altă lume, o altă realitate, abia dibuită și încercam să îmi dau seama preț de 360 de grade, cam ceea ce văzusem pe web cam-urile lor, în imaginile live cu zile senine. Dincolo de asta, mă gândeam că ne aflam efectiv ca într-un cuib amplasat pe o suprafață extrem de îngustă.
Ca idee, după coborârea din telecabină, am urcat niște trepte, cât este turnul din imagine de înalt, după care am ieșit la lumină sau mai bine zis, în ceață.
Preț de fix cincizeci de minute, cât timp am avut alocat pentru stat acolo, ceața densă a fost prezentă în permanență.
Am putut să ne bucurăm doar de vizibilitatea maximă oferită de vreo câțiva metri, adică ceea ce puteam distinge până la bările metalice de siguranță.
În rest, un hău imens în vale, din ceea ce văzusem cu câteva zile înainte, pe camerele amplasate în zone cheie pentru prognoză și panoramă.
La coborâre, după o pierdere de câteva zeci de metri în altitudine, ceața s-a risipit, iar pe geamul telecabinei am vazut prăpastia ce ne-ar fascinat dacă pe vârf ar fi fost senin. Oricum, golul în stomac era prezent, la fel emoția și încântarea pentru cât de aproape eram de stanci, dar fără să le atingem.
Ajunși la bază, soarele ne-a bucurat din nou cu razele lui. Un singur regret am avut… seria de turiști programată la urcare, imediat după noi, a avut parte de câteva minute de cer perfect senin pe Lomnický štít, după care, ceața a câștigat definitiv bătălia cu albastrul infinit.
Nu ne mai grăbea nimeni… target-ul fusese atins, așa că ne puteam bucura în voie de imaginile orizontului, contrazicându-ne unul cu altul, unde este Tatranská Lomnica sau Poprad. Ups, între noi și restul zărilor s-a interpus o vulpe, aparută pur și simplu din tufele de jnepeni, la foșnetul unui ambalaj de crackers.
Deloc timidă, semn că este învățată să cerșească, ne-am amuzat copios cu grimasele pe care le făcea, în timp ce savura biscuiții.
În mod normal, evident că nu este în regulă hrănirea animalelor sălbatice, dar spectacolul oferit chiar merita o recompensă pe măsură.
Apoi, am lăsat-o să păcălească și alți turiști darnici, în timp ce noi am coborât la baza muntelui, pe rând… cu cele două telegondole. Pe drumul de întoarcere de la Tatranská Lomnica spre Poprad, de la geamul trenului electric, priveam în urmă spre Lomnický štít, gândindu-mă că am fost norocoși totuși. Vârful era complet acoperit în negură, semn că porbabil, deja ploua la cei 2643 metri ai muntelui bătrân și morocănos.
Ziua următoare era ultima în munții Slovaciei, așa încât voiam să ajungem la alt lac glaciar – Štrbské Pleso, aflat la altitudinea de 1346 metri.
Dispunând de facilități extinse de parcare și de o stație pentru tramvaiul montan și calea ferată cu cremalieră din Tatra, stațiunea ridicată în jurul lacului Štrbské Pleso, constituie un punct de plecare pentru numeroase trasee de drumeție populare, inclusiv cele către vârfurile Kriváň și Rysy.
Calea ferată cu cremalieră, care asigura legătura cu magistrala feroviară principală, a fost construită tocmai în anul 1896, deci are ceva istorie. Încă de pe atunci, Štrbské Pleso este o stațiune de schi foarte căutată de către iubitorii sporturilor de iarnă. Cremaliera a fost reconstruită între anii 2019-2022, iar vechile căi ferate cu cremalieră au fost înlocuite, după 50 de ani, cu noi căi ferate hibride tramvai-cremalieră (Bradavica, Vysoká, Stredohrot, Kostolík, Ganek), care, pe lângă cea cu cremalieră, pot circula și pe linia căii ferate electrice.
Revenind, Štrbské Pleso este al doilea cel mai mare lac din Tatra Înaltă și are o adâncime maximă de 20 metri. Pe suprafața apei cristaline, se oglindesc atât cerul, norii, dar și munții adiacenți, care au făcut o horă impresionantă în jurul lacului.
Urarea de bun venit ne-a oferit-o o ciută care coborâse la lac să se adape.
Deloc deranjată de apariția noastră sau a celorlalți turiști curioși să o imortalizeze, și-a păstrat grația în timp ce s-a retras discret într-o tufă aflată la lizieră.
După ce am parcurs o tură de lac, Cătălin a văzut o potecă ce părea că urca prin pădure la o fostă trambulină folosită pentru schi. În prezent este un loc numai bun pentru amplasat antene de telefonie mobilă și nu numai.
Ajunși la ea, am găsit o poiană minunată, plină cu flori multicolore, la baza masivului muntos, exact așa cum apar în reclamele vestitelor mărci de ciocolată.
Și tot aici era altă trambulină în uz, îngrijită pentru sezonul de iarnă, pe care trebuia neapărat să urcăm.
Nu de alta, dar se vedeau atât de frumos crestele Tatrei, încât am zăbovit acolo ceva timp. Ba chiar am savurat câte o felie de pâine cu zacuscă macedoneană. Știam că este ultima zi pe pajiștile de la poalele Munților Tatra, așa că… unde ne grăbeam?! Mă uitam spre crestele îndrăznețe ale masivului și erau atât de supărate uneori, încât își trăgeau peste ele câte un nor.
Am coborât agale spre gara din Štrbské Pleso cu destinația Poprad, cu promisiunea tacită că vom reveni la anul, deoarece Munții Tatra ne-au atras ca un magnet. Doar două zile ca o introducere în Tatra, reprezintă prea puțin pentru a face cunoștință cu acești munți impunători care leagă Slovacia de Polonia. Pot să spun că am descoperit vârfuri alpine spectaculoase, ascunse în nori, lacuri glaciare limpezi precum o lacrimă de copil și multe trasee turistice foarte bine amenajate. Ne-am bucurat de plimbări cu panoramă spectaculoasă la înălțime, deasupra coronamentului pădurii. Ca o coincidență, orașul Poprad este principalul nod feroviar și punct de plecare spre stațiuni, ceea ce noi n-am știut initial, dar ne-a încântat această oportunitate.
A doua zi urma să plecăm spre altă țară, soră cu Solovacia, din fostul bloc comunist al Europei de Est: Cehia. Destinația noastră pentru câteva zile avea să fie Praga.
Cristina – YO7JYL